Rasism la rang de Guvern. Cazul Octavian Goga

Întreaga lume este cu ochii pe ce se întâmplă momentan în SUA. Uciderea lui George Floyd, un nou nume într-un lung șir de omoruri săvârșite de polițiști în timpul serviciului, scoate la iveală rasismul la nivel structural, neîndreptat de administrațiile trecute și prezente, în ciuda declarațiilor politice. România a avut propriul caz de brutalitate polițienească asupra unor cetățeni români de etnie romă, care nu s-a succedat din fericire cu decedați. Dar lipsa de acțiune în sancționarea exemplară și în direcția prevenirii a astfel de incidente, de la nivelul Executivului, nu poate fi un semn bun.

Această situație ne duce cu gândul, inevitabil, la perioada de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial. Guvernul condus de Octavian Goga între 28 decembrie 1937 și 10 februarie 1938 este recunoscut de istorici ca fiind primul guvern din România declarat antisemit și pro-nazist.

Un Guvern nenăscut din alegeri impune rasismul ca politică de Stat

Deși în urma alegerilor generale Partidul Național Creștin, rezultat din fuziunea la 14 iulie 1935 la Iași a Ligii Apărării Național Creștine, condusă de Alexandru C. Cuza, și a Partidului Național Agrar, condus de Octavian Goga, adunase doar 9,15% din voturile valabile la acea vreme, plasându-se pe locul 4, după PNL (35,92%), PNȚ (20,40%), TPȚ/Garda de Fier (15,58%), acest guvern a fost impus de către Regele Carol al II-lea.

Octavian Goga

Cele 44 de zile cât a durat această guvernare sunt cunoscute și ca ultimele zile ale democrației înainte de Dictatura Regală. Dar și ca Guvernul care a elaborat prima lege cu caracter net antisemit. Sub pretextul că între 1918 și 1924 s-au „infiltrat” în România sute de mii de cetățeni evrei din fostele imperii ale Austro-Ungariei și Rusiei, guvernul Octavian Goga a publicat la 21 ianuarie 1938 Decretul nr. 169 privind revizuirea cetățeniei!

Vorbim de rasism în sensul elementar. Faptul că toți oamenii de pe pământ aparțin de rasa homo sapiens sapiens ar trebui să arate din start iraționalitatea conceptului. Dar fără a intra în detaliile acestuia, în ideea prezentului articol considerăm că orice gândire ce privește alți oameni drept inferiori, indiferent că este vorba de religia acestora, fizionomia, culoarea pielii, sau orientările politice, cade sub incidența rasismului.

Atac la presă, atac la minorități, atac la democrație

În lucrarea „Rasism românesc” apărută în 2010, la Editura EFES, istoricul Lucian Butaru menționează că Guvernul Goga și-a început cu un atac la presă, prin decizia răsunătoare (nr. 4.036) de suprimare a ziarelor Adevărul, Dimineaţa și Lupta, decizie prezentată ca „o chestiune de familie a poporului băștinaș”. Butaru continuă și parafrazându-l pe Leon Volovici subliniază că „legiferarea discriminării” a venit la pachet cu „oficializarea dispreţului”.

Privind acum în urmă, semnele erau clare. Însă așa cum bine a declarat Martin Niemöller, pastor luteran german cunoscut pentru vederile sale antifasciste, închis, în perioada 1937-1945, în lagărul de concentrare Sachsenhausen și în cel de la Dachau, unul dintre inițiatorii „Declarației de vinovăție de la Stuttgart” publicată la 19 octombrie 1945, prin care Biserica Evanghelică Germană recunoștea că nu și-a manifestat nicio opoziție față de regimul lui Hitler, uneori poate fi prea târziu pentru a ridica vocea împotriva rasismul dacă nu te-ai revoltat la primul semn al discriminării operate de Stat.

Când naziștii au venit să îi ia pe comuniști, n-am scos o vorbă. Nu eram comunist. Când i-au arestat pe social-democrați, am tăcut. Nu eram social-democrat. Când au venit să îi ia pe sindicaliști, nu am protestat. Nu eram sindicalist. Când au venit să îi ia pe evrei, nu m-am revoltat. Nu eram evreu. Când au venit să mă ia pe mine, nu mai rămăsese nimeni care să-mi ia apărarea.

Martin Niemöller

Cei între 250.000 și 500.000 de cetățeni evrei erau considerați „ilegali” din partea Statului condus de Octavian Goga în anul 1938, iar premierul era de părere că acești oameni cărora dorea să le retragă cetățenia dacă nu prezentau anumite documente sunt niște „vagabonzi”.

Aceștia trebuiau să aducă actele între 21 februarie și 30 martie 1938. Din cei 617.396 de evrei cetăţeni români care au căzut sub incidenţa revizuirii, 225.222 au devenit apatrizi. Lucian Butaru aduce în atenție că deși în litera legii (art.5) Decretul Guvernamental îi viza exclusiv pe evrei, într-o situaţie similară „se aflau și ucrainenii, rușii, ungurii și chiar românii din teritoriile alipite care nu se aflau în România la termenele stabilite.”

Consecințele rasismului guvernamental

Democrația cunoscută în România până în acei ani lua sfârșit în momentul în care Carol al II-lea dizolva Parlamentul din voință proprie și îl numea în fruntea Guvernului pe Patriarhul Miron Cristea. Istoricul Butaru scrie că poziţionându-se deasupra politicului, guvernele „de tehnicieni” din nou instalata dictatură „încercau, mai degrabă, să administreze ţara decât să o conducă, să rezolve cât se poate de tehnic problemele moștenite”, astfel că acestea nu au revenit asupra deciziei rasiste a lui Octavian Goga, ci mai degrabă și-au schimbat tonul în care au abordat problema.

Patriarhul Miron Cristea

Pentru că decizia guvernamentală a fost o problemă, una ce avea să ducă la repercursiuni importante. Din nou, acum este ușor de văzut unde au dus acele acte discriminante ale Guvernului, de aceea este bine să învățăm din trecut. După Primul Război Mondial, România s-a obligat să acorde cetățenie deplină și egalitatea în drepturi tuturor minorităților dintre noile granițe. Încălcând prevederile propriei Constituții dar și obligațiile internaționale asumate, atunci când a emis prima lege rasistă Guvernul a atras după sine consecințe semnificative pentru toți românii.

Nerespectarea Tratatului Minorităţilor a oferit Franţei un motiv întemeiat pentru a se considera dezlegată de obligaţiile pe care și le-a asumat în privinţa garantării frontierelor României (…) De asemenea, Uniunea Sovietică a folosit revizuirea ca pretext pentru a pune din nou la ordinea zilei problema Basarabiei.

Lucian Butaru

După izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, la 2 ani după emiterea Decretului rasist, guvernul dictatorului Carol al II-lea trebuia să recunoască pierderea Basarabiei și Ardealului în vara anului 1940. Ceea ce istoricul clujean observa în urmă cu un deceniu (op.cit., pp.67-68) ar trebui să stea drept lecție învățată de toți guvernanții care consideră că în interiorul propriilor granție pot face orice își doresc. Discursul antisemit, xenofob și rasist trebuie sancționat din start și acționat împotriva celor care fac aceste lucruri din poziții de răspundere guvernamentale și de Stat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Contact

Adresa e-mail
posta@independentul.online

Date cu caracter personal

Independentul NU înregistrează sau procesează date cu caracter personal, precum adresele IP și identificatorii cookie.